Actualitate

Confesiunile unei jurnaliste de top, formate în școala buzoiană: ”Există un anumit spirit nesupus care nu a fost strivit în adolescenţă şi asta m-a ajutat în meserie”

Putea fi profesor de limba și literatura română ori de latină, însă a ales să lucreze în presă. Vorbim despre unul dintre cei mai buni jurnaliști ai momentului, un om care a plecat din Buzău și care ”mută munții din loc”, în București. Ionela Gavriliu, absolventă a Colegiului Bogdan Petriceicu Hasdeu, olimpică la nivel internațional la Limba Latină, un om al literelor, a acceptat să-și deschidă sufletul și să spună ce înseamnă pentru ea presa zilelor noastre, cum a afectat-o pandemia, ce sacrificii face pentru a nu recurge la compromisuri în meseria sa, dar mai ales, cum s-a lăsat ”infectată” de microbul scrisului, al reportajelor și anchetelor jurnalistice.

Ionela Gaviliu are 37 de ani și este editor la Observator 19, la Antena 1. Lucrează de 14 ani în presă. A început să scrie reportaje la revista “Dilema Veche”, apoi a fost reporter la secţia Reportaj a cotidianului „Jurnalul naţional”. În 2011, când presa scrisă era deja pe moarte, a ajuns în televiziune, la Digi24, reporter la emisiunea de reportaje şi investigaţii „Din interior”. Apoi s-a mutat la „În premieră” cu Carmen Avram. A ajuns apoi la ştiri la Antena 1 reporter special, chiar la începutul pandemiei când a dat breaking news-ul de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii că epidemia de Sars-COV-2 poate fi considerată, în mod oficial, pandemie. Iar de câteva luni, este editor. Spune că, practic, trăiește o viață în fiecare zi. Deși plecată de  ani buni din Buzău, Ionela vorbește cu mândrie despre originile sale buzoiene iar când rostește numele Colegiului Hasdeu pe care l-a absolvit, vocea parcă începe să-i tremure de emoție:

” Sunt extrem de mândră de faptul că sunt buzoiancă şi că am terminat Colegiul „B.P. Hasdeu”. Baza de cultură, cunoştinţe, structura, reflexul de a afla mai mult, curiozitatea mi-au fost antrenate în anii de liceu. Deşi nu am fost un elev rebel, există un anumit spirit nesupus, care nu a fost strivit în adolescenţă, şi asta m-a ajutat în meserie. Am fost olimpică internaţional la Limba Latină şi asta poate părea o performanţă cel puţin exotică, să excelezi într-o limbă moartă, dar a fost o lecţie incredibilă de ambiţie şi de cunoaştere a unei civilizaţii care stă la baza lumii, aşa cum este ea azi. Iar pentru o minte de filolog, gramatica limbii latine a fost elementul care a pus ordine în haos. Anul acesta, după o lungă perioadă în care am început fiecare zi cu cifre despre COVID, cu moarte, cu nesiguranță, cu spaimă, mă gândesc să mă întorc la Roma să-mi așez gândurile în ordine”.

După rezultate excepționale obținute în liceu la olimpiadele la Latină, Ionela se putea îndrepta spre catedră. Nu s-a putut împăca însă cu ideea că va avea o viață liniștită și previzibilă peste ani, așa că s-a reorientat. Plăcerea de a discuta cu oamenii și ușurința de a le transpune în foaie poveștile au făcut-o să ia calea jurnalismului.  Când a ajuns într-o redacție, și-a dat seama că lucrurile nu stau întocmai așa: e nevoie de mai mult decât de plăcerea de a scrie pentru a fi un bun jurnalist:

” Îmi imaginam cum va arăta viața mea la catedră, liniștită și previzibilă peste ani, și nu m-m putut împăca cu ideea. (..)Am ajuns să fiu jurnalist pentru că mi-au plăcut mereu poveștile oamenilor. Să le ascult, să le scriu. Ascult mai bine decât vorbesc, în general. Ar fi trebuit să fiu profesoară de Limba Română sau de Latină, eram chiar admisă la Facultatea de Limbi Străine, secția Limbi Clasice, dar am vrut să încerc să dau la Jurnalism, deși nu am făcut pregătire deloc. Mi se părea exotic și modern, credeam că e suficient să ai un oarecare talent la scris și, gata, ești bun de jurnalist. Aiurea! Să știi să scrii înseamnă 10% din ce înseamnă meseria. Dar asta am aflat mult mai târziu. (..)Eram idealistă și gata să lupt pentru nedreptățile lumii. România și Bucureștiul când am dat eu la facultate erau un haos, voiam să înțeleg haosul ăsta. Pot spune că am pornit cu așteptări foarte mari, ceea ce e perfect în presă. Ai de unde să cazi. Pentru că nu e fiecare zi spectaculoasă, de multe ori te întrebi ce naiba ți-a trebuit, te înfurii, renunți, revii, te uzezi. Dar, dacă știi că altceva nu te va împlini, n-ai încotro, rămâi pe baricade.”

Deși e editor acum, Ionela povestește că adoră munca de teren. Acolo e toată frumusețea și toată experiența meseriei se trage de aici, să găsești locuri, oameni, să vorbești cu ei, să le câștigi încrederea și să le dai garanția că povestea lor va fi spusă cum trebuie:

” Am învățat enorm despre lumea în care trăiesc de pe teren. Fie că am fost cu refugiații cale de trei țări, fie că am vorbit cu un părinte disperat să-și salveze copilul sau cu un puternic al zilei care mâine nu mai e nimic. Am intrat în medii de neimaginat pentru mulți dintre noi, am văzut sărăcie dezumanizantă, hoție sau bunătate și oameni atât de bogați că părea aproape fără sens. Au fost subiecte după care n-am dormit săptămâni la rând și altele care m-au făcut să simt că am cucerit lumea. Doar că ce te învață fiecare zi ca reporter este că nu-ți permiți să fii prea mult timp nici prea fericit, nici prea trist. Mă afectează, în general, situațiile în care copiii suferă. Îmi amintesc cazuri de copii dispăruți, când am mers la căutări și totul a fost zadarnic. Sau copii căzuți în puțuri, scoși prea târziu. Și mă revoltă impasibilitatea față de orice formă de suferință a copiilor”.

Ionela este căsătorită cu Alex Nedea, jurnalist la Recorder. Este jurnalistul care, anul acesta, a primit cele mai multe premii la competiția de profil Superscrieri 10. Ionela spune despre relația lor că dacă el nu ar fi fost jurnalist ”nu ar fi fost deloc”, pentru că numai un om din aceeași breaslă poate înțelege și tolera programul unui ziarist, dar și frământările sale zilnice. Împreună, pe teren, au lucrat  o singură dată, iar atunci a fost ”un dezastru”. În casă discută rareori despre serviciu. Mai tot timpul liber pe care îl au îl alocă fiului lor,  Filip, în vârstă de 8 ani:

”Ne-am cunoscut în prima zi de școală la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Dacă nu era jurnalist, nu era deloc, pentru că e foarte greu ca cineva cu un job de la 9.00 la 17.00  să te înțeleagă. E un clișeu, dar e adevărat. Am lucrat o singură dată împreună pe teren și a fost prima și ultima oară. A fost un dezastru, avem stiluri total diferite. Acasă vorbim despre job doar dacă e ceva spectaculos sau dacă unul dintre noi are nevoie de sfaturi. Dacă nu, nu. Mai ales că suntem la concurență, Alex lucrează la Recorder. În rest, nu ne lasă Filip, fiul nostru de 8 ani, să rămânem în atmosfera de redacție. Ne place mult să călătorim împreună, să facem drumeții, sport”.

Printre reportaje și anchete, printre știri și viața agitată a Bucureștilor, Ionela Gavriliu nu uită niciodată de Buzău. Vine acasă, la părinți, cât de des poate, deși în ultimul an, lucrurile nu au stat așa. Teama de a nu-i îmbolnăvi a ținut-o departe de ei o vreme, iar asta a durut-o mai mult decât orice. Acum, lucrurile par a reintra pe un făgaș normal:

” La Buzău vin destul de des. În 2020, am venit rar din cauza pandemiei, în rest Filip își adoră bunicii și vrea să-i vadă și să fie răsfățat de ei cât mai des. Îmi place să recunosc mirosul de tei de pe strada mea, să mă plimb prin Crâng sau să merg în jurul orașului, la Monteoru sau Ciuta. Sufăr puțin de patriotism local și mă interesează direct orice știre apare cu și despre Buzău”.

Nu ar putea fi acasă nicăieri în lume, ci doar aici, în România. Un om educat, pregătit profesional, un om care putea lucra oriunde în lume, Ionela Gavriliu spune că nu și-ar putea lăsa în urmă părinții și locurile natale. ”România m-a infectat, deși nu trăim ușor împreună”, spune jurnalista.

” N-aș fi putut pleca nicăieri. Am făcut multe reportaje cu românii din Spania, Italia, cu diaspora. Și toți, fără excepție, oricât de bine le mergea, după un timp îmi mărturiseau că se simt dezrădăcinați, că trăiesc bine, dar nu e binele complet. Că visează să vină la bătrânețe sau când vor avea bani, înapoi. Iar dacă știau că nu se mai pot întoarce, din cauza copiilor deja adaptați în acea țară, tot ce venea din România, tot ce le amintea de casă, era prețuit și le aducea lacrimi în ochi. Eu nu pot trăi să-mi fie dor de ceva. Și mi-e frică de regrete. Îmi place mult să plec în călătorii, în aventuri, în delegații, dar sunt sigură nu mi-ar mai plăcea la fel dacă n-aș fi sigură că am unde să mă întorc și să mă simt acasă. Asta e, România „m-a infectat”, deși nu trăim ușor împreună.”