Finalul de ciclu, gimnazial sau liceal, este, pentru absolvenți, pentru părinți, dar și pentru dascălii care își asumă rolul de îndrumători, un prilej al emoțiilor, al bilanțurilor, al întoarcerii la motivație și scop. În acest context, unele dintre mesajele expuse în spațiul public capătă valorile unor veritabile învățături, într-un peisaj în care tinerii care pornesc către viață, susținând examenele naționale, sunt din ce în ce mai dezorientați.
Unul dintre cele mai profunde mesaje îi aparține profesorului Dan Solcan. Cu o poveste inspirată din materia pe care o predă, istoria, profesorul Solcan își îndeamnă pe absolvenții clasei a XII-a să-și caute ”o împărăție pe măsura lor”. Iată și pilda care a inspirat mesajul!
”Se spune că lui Filip al II-lea, puternicul rege al Macedoniei, i s-a prezentat într-o zi, spre vânzare, un cal minunat de frumos, dar și teribil de scump (echivalentul antic a 30.000 de euro, au calculat unii). Regele l-ar fi cumpărat, doar că armăsarul era nărăvaș din cale-afară. Din înălțimea terasei palatului său, Filip a văzut cum, rând pe rând, cei mai pricepuți oșteni ai săi au încercat în zadar să-l încalece. Regele tocmai voia să renunțe la a-l cumpăra, când fiul său, un adolescent, a cerut să încerce și el – ba chiar a pus pariu cu tatăl său că va îmblânzi calul. Băiatul nu s-a grăbit; a observat atent comportamentul animalului și a înțeles că acesta era atât de nervos pentru că se temea de propria sa umbră. Așa că l-a întors cu capul spre soare, l-a mângâiat, iar apoi l-a încălecat și l-a stăpânit, în uralele asistenței. Și atunci, plin de mândrie, Filip i-a spus băiatului său acele cuvinte care vor străbate mai bine de 2300 de ani de istorie: ”Fiule, Macedonia e prea mică pentru tine. Mergi și caută o împărăție pe măsura ta!”
Fiul regelui a crescut și, în foarte puțini ani, a construit una dintre cele mai mari împărății ale lumii. A intrat în istorie sub numele de Alexandru cel Mare. Calul, numit Boukephalas (Bucefal), i-a fost alături în toate marile sale bătălii.
”Mergi și caută o împărăție pe măsura ta!” este, cred, o urare potrivită pentru mulți dintre elevii noștri care au absolvit zilele trecute. Este un îndemn de a nu se mulțumi cu puțin, este echivalentul acelui ”să nu te pierzi în mulțime” din Decalogul hasdeian. Într-o lume în care impostura, obrăznicia, agresivitatea, hoția sunt ”valori” la modă, copii ca aceștia – și sunt mulți alții în țară – au ales să investească în gândire critică, în valori autentice, în muncă cinstită. E normal, e vital ca glasul lor să se audă în viitor.
România poate fi vindecată prin educație. E o soluție sigură, e singura soluție pe termen lung. Baftă la bac, viață frumoasă! Și o împărăție pe măsură!
Despre educație și așteptările de reformă scrie și profesoara de științe sociale Anca Florea, atenționând că nu mai este vremea ca cei aflați la catedră să aștepte, ci este vremea să acționeze. De data aceasta, mesajul este adresat nu tinerilor, ci profesorilor de la care poate porni schimbarea pe care toată lumea o așteaptă în sistemul de educație românesc:
”Am însă convingerea că în orice democrație nu se poate trăi doar așteptând, suspinând, blamând, criticând, visând sau retrăgându-te într-o așteptare circumspectă sau egoistă. Dacă optezi să o faci, atunci vei recunoaște și vei valoriza cel mult principiile școlii, dar nu și școala principiilor. Probabil că majoritatea așteptăm o reformă cu valențe cathartice, prin care să recuperăm ceea ce comunitatea, în timp, a demitizat: profesorul ca mentor, elevul ca discipol, părintele ca filon afectiv. Când lucrurile mari întârzie, soluția poate veni prin aglutinări atitudinale de bună-credință, de bună-cuviință, de bună-știință…
– Nimic nu ne oprește, ca profesori, să rămânem demni în fața unui sistem în care politicul impune ierarhii partizane unor interese care se dovedesc uneori a fi meschine.
– Nimic nu oprește ca știința noastră de carte să fie un argument puternic în fața unei societăți care ne arată, îmi pare rău să o spun, uneori îndreptățit, cu degetul.
– Nimic nu ne oprește să fim noi înșine cei care prin atitudine, limbaj și prestanță să impunem respectul, respectând.
– Nimic nu ne oprește să demonstrăm că suntem în primul rând profesorii elevilor noștri de la clasă.
– Nimic nu ne oprește să explicăm tuturor că uneori suntem nevoiți să pregătim tineri pentru examene irelevante și cu mize arbitrare.
– Nimic nu ne oprește să spunem NU atunci când competența noastră academică este pusă față în față cu experiențe de formare, cursuri și proiecte uneori ridicole, prin care se „tranzacționează” diplome, dar nu se livrează știință.
– Nimic nu ne oprește să le dovedim tuturor că un biblioraft complet nu înseamnă o școală bună.
– Nimic nu ne oprește să demonstrăm tuturor că suntem acolo unde am fost chemați să fim: într-o relație profund umană cu cei de lângă noi, discipoli și părinți, care nu se încheie la sfârșitul orelor de curs.
Și, mai presus de toate acestea, cred că nimic nu ne oprește să recunoaștem în fața propriei conștiințe că nu avem voie să fim vulnerabili.
Vulnerabilitatea în educație naște generații vulnerabile.
Profesorul de limba română Cătălin Zaman, dascăl Merito, îi îndeamnă pe absolvenții pe care i-a pregătit să ”Zboare liber” și să nu uite că sunt ”capabili să schimbe lumea în care trăim”:
”Să fiți mereu deschiși cu oamenii, așa cum ați fost cu mine, să vă permiteți să cunoașteți oameni noi pe care să-i încântați cu parfumul vostru. Să credeți mereu în voi și în visul vostru, să vă ridicați mereu zâmbind din provocări și, mai ales, să fiți voi, să nu vă pierdeți acest “ceva” al vostru pe care-l aveți atât de frumos. Să vă deschideți aripile și să zburați sus, să zburați liber și să fiți ai voștri și ai alor voștri, care v-au crescut atât de frumos. ”
Cu atenția îndreptată și către neajunsurile școlii, profesorul Cătălin Zaman critică faptul că educația este pusă în depdenență cu implicarea familiei:
”Anul acesta este prima generație de clasă pregătitoare care susține examenul. Examenul maturității. Prima generație cu 13 clase de școală. Culmea, au stat cu un an în plus, s-ar presupune că programele sunt altele față de cei care au terminat anul trecut, însă ei susțin examenul pe același model de subiecte. În fond, nu am schimbat nimic, am eșuat ca de fiecare dată. În clasa pregătitoare erau aproape 155.000 de elevi. Au susținut Evaluarea Națională 140.000. La Bac sunt înscriși puțin peste 90.000. Înainte de a ne lăuda cu procentul( acei elevi performează indiferent de sistem, din educație, din conștiință, din eforturile familiei, etc), haideți să privim ce nu am făcut. Pentru că un sistem care se vaită că elevii eșuează din lipsa implicării familiei trebuie dărâmat, urgent. Nu reconstruit. Dacă școala nu poate performa decât cu implicarea familiei, care mai e rolul ei? ”
Adaugă comentarii