Actualitate

Tradițiile românești, păstrate cu sfințenie de o familie din Mânzălești. Soții Matei, printre puținii buzoieni care cunosc meșteșuguri străvechi

Sursa foto Fb/ Cecilia Petrescu

Într-o lume în care tehnologia este prezentă în aproape fiecare domeniu, în comunele Buzăului sunt încă meșteri populari care respectă tradițiile, care păstrează vii meșteșuguri populare vechi de sute de ani. Este și cazul unei familii din Mânzălești. Soții Matei, Maria și Emil, sunt printre puținii buzoieni care cunosc tainele artei populare. Sunt printre puținii meșteri care se luptă să păstreze tradițiile și să le predea mai departe generațiilor tinere.

Emil Matei este singurul olar de pe Valea Slănicului pentru care roata și lutul nu mai au niciun secret. A învățat tainele acestei meserii de aur încă din adolescență. De fapt, i-a plăcut atât de mult olăritul încât a petrecut timp pe lângă olarii cu ani buni de experiență și a „furat” tainele meseriei. A practicat meseria zi de zi într-o secție de ceramică ce a funcționat în comună.

„Sunt olar și am învățat meseria asta de la cineva din comună, pe vremea când funcționa o secție de ceramică. M-am angajat și am prins de la oamenii care lucrau acolo, de la olarii bătrâni. Câțiva dintre ei mi-au și arătat, dar mai mult am furat meserie și azi așa, mâine așa, mă urcam și eu pe roată, mai făceam, mai mă uitam la câte unul din ei și, încet-încet, am început să învăț. De tânăr am învățat, până să plec în armată. Apoi, după stagiul militar, m-am întors, m-am reangajat acolo și am început să fac ceea ce era acolo: ghivece de flori, oale, vaze pentru flori, ce se cerea, ce aveam de făcut. Cred că am lucrat peste zece ani, poate și mai bine.”

Acum, olăritul a rămas doar la stadiul de pasiune. O pasiune la fel de mare ca în primii ani. Pentru Emil Matei, prezența unui grup de elevi în comună sau prezența la un târg de meșteri populari reprezintă cea mai mare bucurie a vieții. Să se așeze la roată, să modeleze lutul și să le arate celor din jur cum poate fi confecționat un vas, toate acestea sunt pentru olarul de pe Valea Slănicului mulțumirea supremă.

 “Să faci un vas de lut durează, dar dacă pui suflet și îți place, înveți. Sau, mai bine zis, meseria nu se învăță, întotdeauna se fură. Durează, dar dacă vrei, reușești. Cel mai mult mi-aș fi dorit să fac un atelier din acesta, cât de mic ar fi fost el. Pentru că aș vrea să învăț tinerii pentru a duce mai departe tradiția, îmi doresc foarte mult să învăț pe cineva, să le arăt ce înseamnă meseria de olar. În familie, nu am pe cine, băiatul meu nu prea vrea, nici fata, au alte înclinații, muzica și altele, dar sper să se răzgândească.”

La rândul său, soția meșterului olar respectă tradițiile cu sfințenie. Războiul de țesut este nelipsit din casa familiei. Ori de câte ori are câteva minute libere, Maria Matei intră în războiul de țesut. Din mâinile sale ies cuverturi colorate și cu diferite motive tradiționale, așa cum doar bunicile știau să țeasă.

„ Am văzut bunicii țesând și mi-a plăcut și mie de când eram copil. Mi-a plăcut să am, să fac, să țes cuverturi, macaturi, preșuri. Războiul meu este din 1984, e scris pe el, mi l-a dat o bătrână. Am văzut-o pe ea țesând, am furat meserie de la ea. Dacă a văzut că aveam și eu unul, dar era mai rupt, mai vechi, mi l-a dat bătrâna aceea pe al ei, ea nu a putut să mai țeasă și mi l-a dat mie. Acum lucrez mai mult iarna, un preș sau o cuvertură. Lucrez mai mult pentru surori, pentru mine. Nu lucrez pentru altcineva că nu se mai poartă, majoritatea au covoare persane, dar mai sunt și câțiva care mai poartă ceva mai tradițional. Îmi place să țes cuverturi, chiar dacă sunt mai migăloase, mai complicate. Preșul e ceva mai simplu, e în două ițe, cuverturile sunt în patru ițe, cum le zice din vechime. Sunt mai multe feluri, depinde de zonă. Am ceva mai vechi drept model. Toate sunt dintre modelele vechi, de la bătrâni, din cuverturile vechi. Țesăturile astea le purta tot satul. Acum nu. Acum au ieșit tot felul de pături, de covoare.”

La fel ca soțul său, Maria Matei iubește tot ce înseamnă tradiție și artă populară, dar regretă un singur lucru: faptul că ușor, ușor, numărul celor care cunosc tainele războiului de țesut este tot mai scăzut. Dacă în trecut nu era casă din sat în care să nu fie un război, acum poți număra pe degete femeile care mai știu să țeasă.

“De la mine nu are cine să învețe, să ducă mai departe tradiția. Meseria asta cred că o să dispară că nu are cine să învețe, tineretul a plecat de la noi de aici, nu prea mai sunt tineri, o să dispară tradiția. Dar e ceva foarte frumos, mie îmi place, când am timp liber, să intru în război și să îmi petrec timpul liber. În zonă nu mai e mai nimeni care să țeasă. Mai era o bătrână care țesea fote, dar a decedat.”

Chiar și așa, cei doi soți din Mânzălești nu se dau bătuți și, cu fiecare ocazie, fac adevărate demonstrații în fața celor tineri, încercând să le inspire dragostea pentru arta populară.