Actualitate

VIZIUNEA DESPRE MĂRȚIȘOR A UNUI CUNOSCUT PROFESOR DIN BUZĂU: ” Le-am spus copiilor că nu doresc mărţişoare, nici flori, nici cadouri. Mărţişoarele mele sunt întâlnirile cu ei. ”

 Un cunoscut profesor din Buzău, de Limba și Literatura Română,  Mihaela Nicolae, și-a  făcut publică viziunea asupra a ceea ce înseamnă pentru sine Mărțișorul. Mai presus de micile obiecte, renumitul cadru didactic spune că sunt întâlnirile cu elevii săi, deschiderea  și dragostea lor pentru carte.  

Într-un material publicat de www.lumeainstiri.com, renumitul cadru didactic care predă la Colegiul Mihai Eminescu din Buzău, spune că le-a cerut elevilor săi să nu-i dăruiască nimic material de 1 Martie.

”Le spun copiilor dinainte că nu doresc mărţişoare, nici flori, nici cadouri (nu sunt singura!).  Mărţişoarele mele sunt întâlnirile frumoase cu ei. Cei de liceu nu se mai ţin de obiceiul ăsta oricum, dar cei mici, având în spate iniţiativa unora dintre părinţi, insistă. Şi atunci le spun şi părinţilor că nu e nevoie, aşa sunt eu, nu e voba despre modestie, nici despre refuzul unui gest frumos; pur şi simplu, e o cheltuială nejustificată, acum costă florile astea foarte mult, ce sens are, nu se schimbă nimic în relaţia noastră – nu o să dau o notă mai mică sau mai mare nimănui în funcţie de acest criteriu. Doamnei nu-i plac florile, aud la o clasă de liceu. Îmi plac florile, cum să nu-mi placă, doar că nu oferite aşa, că „trebuie”, şi nu în buchete, că sunt mai frumoase în grădină. Să le aducem în ghivece? Glumăăăă… ”


În continuarea materialului, profesorul Mihaela Nicolae, dezvăluie ce înseamnă pentru domnia sa cu adevărat un mărțișor și ce-i umple inima de bucurie:

Primul mărţişor. Am avut noroc. Ţin două ore la o clasă de real, în care am găsit copii introvertiţi, mulţi. Stăteau în banca lor, la propriu şi la figurat. Aproape un perete întreg de fereastră îngăduia să cadă peste noi, în valuri, lumina unei zile neaşteptat de calde după-amiază, căci dimineaţă ninsese.

Le vorbesc despre Proust, le spun tot ce îmi place mie în romanul lui, le-am adus, ca minut de lectură, să-l aibă în faţă, şi fragmentul cu jocul chinezesc în care bucăţele de hârtie, iniţial indistincte, odată scufundate în apă, capătă forme şi culori diferite, aşa cum, din ceaşca de ceai a protagonistului ies, cu forme şi culori proprii, râul Vivonne şi nuferii săi, tufele de păducel, casele şi chiar vitraliile bisericii din Combray.

Ştiu ei ce sunt vitraliile?! Ştiu. Şi le mai spun că Proust are o memorie infailibilă, îşi aminteşte tot, forma unei pietre, culoarea unei frunze, aroma ceaiului umplând bucătăria duminică dimineaţa. Aşa cum, îi asigur, ieşind în pauză, şi ei îşi vor aminti, dacă înalţă privirea, culoarea cerului, norii de un roz prăfuit şi brazii de pe alee, învăluiţi în verdele stins al lui februarie. O să aibă nevoie de impresiile astea, nu pentru că am face noi, anume, o şcoală impresionistă, ca la Barbizon, ci pentru că ar putea răspunde interesant la Chestionarul lui Proust, în ora următoare.

În pauză, o fată a venit la catedră să vadă ce citesc. Şi mi-a spus că îl ştie pe autor, a scris „Oscar şi tanti Roz”. I put a spell on you.

Al doilea mărţişor. N-am avut noroc. Nu în totalitate. Mă gândeam să repet minunea de lecţie de dinainte, dar nu mi-ai ieşit vraja. Altă clasă, tot a noua, de ştiinţele naturii. Dezordonaţi, veseli, extrovertiţi. Abia după o jumătate de oră erau toţi în clasă, aşezaţi în băncile pe care puseseră (vreo doi) şi nişte sandviciuri imense, mirositoare. Am simţit că încep lecţia de mai multe ori. Până la urmă, şi băiatul care molfăia impasibil, răsturnat pe scaun, a părut interesat de subiect – care e prima noastră amintire? ştim exact care e prima amintire? de ce ţinem minte un lucru şi pe altele nu? şi de ce ne amintim diferit acelaşi lucru? Băiatul îşi îndreaptă postura şi ne spune, încântat că îl ascultăm: îşi aminteşte că l-a muşcat un câine, când avea patru ani, mergea pe drum şi cânta un refren la modă. Deci amintirea lui e legată de o traumă şi are un suport auditiv. Ne amintim tot ce intră în sfera emoţiilor.

Aş fi vrut, îi spun, părăsind clasa, unei fete care ieşise imediat după mine, aş fi vrut să fie o oră frumoasă. Dar a fost, mie mi-a plăcut, doamna. Ah, finalul care încununează opera. Deci n-a fost chiar un eşec, cum mi s-a părut. I put a spell on you.

Al treilea mărţişor. Clasă de uman, aflată la etajul doi al primei clădiri, până ajung acolo ocolesc jumătate de şcoală. Sunt toţi în clasă şi mă întâmpină zâmbind. Le zâmbesc şi eu imediat. O iau de la capăt cu lecţia deja exersată, doar că, încercând să ajung la Proust şi la Chestionarul său, din pricina întrebărilor care tot vin spre mine, ajung la David Eagleman şi la cartea lui, Creierul. Povestea noastră. Şi le spun mai întâi cum e cu centrul memoriei din hipocamp, în cazul şoferilor de taxi din Londra şi al lui Einstein, căruia, fiindcă îi plăcea să cânte la vioară, i-a apărut pe cortex o dilatare în forma literei omega, în zona responsabilă de motricitatea fină. Şi, pe la mijlocul orei, în liniştea plăcută şi doar uşor zumzăitoare, cineva mă întreabă cum mă numesc. Le spusesem la începutul orei cum mă numesc, le spusesem şi câteva lucruri despre mine – că am fost şi eu elevă în liceul acesta, că predau aici de 25 de ani, că îmi iubesc profesia. Aveţi nume frumos, doamna. Şi puteţi să vă sărbătoriţi ziua şi de trei ori pe an. Nu-i aşa? Nu-i aşa? cad de acord şi le mai spun că, de ziua mea, cea din iarnă, le aduc copiilor bomboane. Să le aduc şi lor, bine? Rămânem înţeleşi. La final, ca un dar, verificăm dacă muzica schimbă starea de spirit (a noastră e oricum uşor euforică) şi deschid o boxă. Ascultăm Rachmaninoff – Italian Polka. ”.
 

Mica Publicitate