Reperele sunt semnele sau obiectele care ne ghidează calea, care ne ajută să ne orientăm și fără de care ne-ar fi imposibil să mergem sau să alergăm. Despre repere a fost vorba și sâmbătă, pe terenul de la Liceul pentru Deficienți de Vedere de la Buzău, unde jucătorii echipei naționale a României pentru nevăzători s-au prezentat impecabil, pe un teren nou, proaspăt inaugurat. Numai ideea că fotbalul rege poate fi adaptat pentru nevăzători creează curiozitate. Am vrut să văd cum se desfășoară, în realitate, o astfel de partidă. Și am să vă spun că, din poziția de spectator văzător, ai multe momente în care strângi din dinți, te schimonosești ca și când ai simți durerea celui care se lovește cu putere de adversar sau de coechipier, în timp ce urmărește mingea cu ajutorul ghidajului.
Pentru cine nu a văzut niciodată un meci de fotbal jucat de nevăzători, trebuie spus, din capul locului, că nu e cea mai relaxată atmosferă. De pe teren răzbate tensiune, mai vin și accidentările și, peste toate, este multă determinare de a învinge. Terenul este unul adaptat nevoilor jucătorilor, împărțit în trei zone. Prima treime este destinată portarului, cel care dă indicații, în zona mediană vorbește antrenorul, iar în cea de atac vorbește ghidul. Toate explicațiile, în cuvinte scurte și puține, au menirea de a-i ghida pe fotbaliștii din teren.
Din 2013, România are prima echipa de fotbal pentru nevăzători, creată de către Asociația Nevăzătorilor din România, cu sprijin din partea Comitetului Național Paralimpic Român și Federației Române de Fotbal. Lotul impresionează prin rezultatele pe care le obține. Anul trecut, naționala de nevăzători a încheiat pe locul opt Campionatul European.
Dar, haideți să ne imaginăm împreună cum e un meci de fotbal jucat pe întuneric! Ca văzători, ne-ar fi, cred, imposibil să-l jucăm. Să ne imaginăm un teren de fotbal în care suntem așezați, fără să putem vedea sau să avem repere palpabile, iar, pe fundal sunt zeci de voci diferite care încearcă să ne ghideze!
La fel ca terenul, și mingea este una adaptată, puțin mai tare și mai grea decât cele obișnuite. Are clopoței înăuntru, dar sunetele de pe fundal pot îngreuna foarte mult jocul, deoarece jucătorii nu vor mai auzi clopoțeii.
Deși nu văd fotbalul, jucătorii îl iubesc! Sâmbătă, în a doua partidă a Naționalei, jucată la Buzău, emoțiile au fost mai mari pentru că tricolorii nu aveau pe nimeni pe banca de rezerve, iar belgienii tot schimbau jucătorii. Presiunea apăsa și mai tare pe umerii jucătorilor din teren în perspectiva vreunei accidentări care ar fi lăsat echipa cu un om în minus pe teren! Dar asta nu i-a făcut să își piardă cumpătul sau să se dea bătuți și asta nu se poate numi altfel decât profesionalism.
Practic, într-o lume a întunericului, au jucat în fața unui public pe care nu îl puteau vedea, în fața porții și în fața adversarilor pe care, cu greu îi puteau repera. Și tot în beznă au și alergat, cu una dintre mâini întinse, pentru a evita accidentarea cu ceilalți jucători. Concret, în cazul nevăzătorilor, vorbim despre un alt set de repere, format după modelele de jucători la nivelul cărora ei încearcă să ajungă, în ciuda piedicilor.
Publicul de pe margine – în jur de o sută de spectatori- a privit cu uimire, cu încordare, dar și cu fascinație jocul. Pe parcursul celor 40 de minute, căci atât are o partidă de fotbal pentru nevăzători (la care se adaugă 10 minute pauză între reprize), jucătorii au fost susținuți cu urale. Ca la un meci obișnuit, fiecare încercare a șuturilor pe poartă, a fost aplaudată frenetic de public. Probabil, aici este chintesența dorinței jucătorilor nevăzători de a fi din ce în ce mai buni. Cred că cele mai emoționante momente au venit tot din partea oamenilor cu deficiențe de vedere, care, aflați în public, „vedeau” meciul prin ochii apropiaților. Rudele sau prietenii le explicau mișcările din teren, iar, ulterior, scandau împreună în susținerea echipei naționale.
Meciul s-a încheiat cu un nedrept 0-0, având în vedere trăirile din teren și de pe margine. Dincolo de scor, jucătorii români au dat ce era mai bun. Confruntările lor continuă, în câteva zile, la un turneu la Paris . Oamenii a căror lumină este sunetul, umblă prin lume, în lung și în lat, și demonstrează, cu fiecare meci, că, deși 2013 a fost primul an când s-a bătut mingea „pe nevăzute”, ei sunt din ce în ce mai pregătiți să câștige în fața echipelor mari ale lumii.
Adaugă comentarii