Fostă învățătoare, iubitoare de artă populară, tradiții și legende, pe Cecilia Petrescu o găsim, neobosită, petrecându-și vremea între îndatoririle de custode al Muzeului Timpului de la Mânzălești, parte a Ținutului Buzăului, și promovarea artei și tradițiilor populare. Are o impresionantă colecție de ii și alte articole care compun portul popular strămoșesc și știe să însoțească fiecare descriere cu povești, legende și credințe pe care ea însăși le-a cules din zona de munte a Buzăului, acolo unde trăiește.
Când am cunoscut-o în urmă cu câțiva ani am primit prima lecție despre respectul pentru o ie:
”O ie nu o cumperi orișicum, nu e ca o bluză pe care o iei de la magazin. O ie trebuie cusută pentru cea care o va purta, în acord cu personalitatea femeii, dar și cu momentul în care o va purta. O ie este, întotdeauna, o poveste.” mi-a spus atunci.
Ia românească spune o poveste prin materialul din care este confecționată, dar și prin simbolurile prezente, anumite elemente vorbesc despre momentul pentru care a fost create sau despre rolul social al celui căruia i-a fost pregătită.
Cecilia Petrescu este o o enciclopedie vie a artei și tradiției din zona Mânzălești. Este și sufletul Ansamblului Breazăul, cunoscut pentru promovarea tradițiilor milenare, cum ar fi dansul Uncheașului și Babei, interpretat de dansatori care poartă costume populare și măști tradiționale confecționate din elemente naturale.
Și, pentru că rețelele sociale, un rău necesar al zilelor noastre, transmit uneori mai bine decât orice alt canal, o poveste, într-o postarea pe Facebook, Cecilia Petrescu ne spune povestea tulburătoare a unei ii pe care o păstrează în colecție.
”Cămasa despre care vă voi povesti mi-a fost data de pomană, cu lumânare aprinsă și colac copt pe vatră, de nepoata celei care a cusut-o. Acest dar de suflet a fost întregit și de povestea lui dureroasa .” își începe colecționara expunerea.
Povestea începe de la familia dezbinată de război. Dumitru, un tânăr de 28 de ani, pleacă pe front, lăsând în urmă o soție cu doi copii. Pentru Maria, soția rămasă acasă, zilele trec greu, în așteptarea veștilor aduse de scrisori și a drumurilor la primărie unde listele cu cei căzuți pe front sunt citite cu înfrigurare:
”La primărie se afișau mereu liste cu soldații răniți, morți, dispăruți sau luați prizonieri. Cu câtă spaimă mergea să vadă listele și cât de bucuroasă era la întoarcere, când vedea că pe liste nu era trecut numele omului ei. Timpul trecea greu și ea aștepta cu înfrigurare vești de la el. Vești au venit, dar nu de la el, ci de pe listele de la primărie în care era anunțată că, în ianuarie 1943, Dumitru al ei fusese dat dispărut în luptele de la Stalingrad. În deznădejdea ei, se gândea că poate este o greșeală, ce să caute el atât de departe de țară. S-a interesat la cei din primărie, dar nimeni n-o lămurea. Ea tot spera și-i încuraja pe cei mici că tatăl lor va veni de la război și toate necazurile vor dispărea.
Trecuse un an și jumătate și ea nu avea nicio veste. Părinții și socrii care erau mereu alături de ea, au hotărât că ar fi bine să-i facă lui Dumitru cele de cuviință pentru cei decedați. A mers la preotul satului și i-a cerut sfatul. Acesta, văzând disperarea din ochii Mariei, i-a spus să nu-și piardă nădejdea, dar că poate face parastase numind pe lângă numele lui și alt nume al unui decedat din rudele lor. ”
Timpul a trecut, dar Maria nu s-a împăcat cu gândul să omul ei nu se va întoarce. N-a luat în seamă niciuna dintre cererile în căsătorie, iar, într-o comunitate conservatoare, refuzurile treceau drept mândrie.
”Ea continua să-i facă pomeni lui Dumitru și-și vedea de amarul vieții. Într-o zi, nemaiputând îndura umilințele de tot felul, s-a hotărât să-și coasă ”Cămașa de văduvă care nu se va mai recăsători niciodată”. Nu știa cum arată, dar și-a amintit că bunica din partea mamei cususe cândva o astfel de ie….Mai erau încă femei care știau să o ”citească”. Atunci a aflat Maria că zborul fluturilor care acopereau aproape toată ia trebuiau să ducă pe aripile lor ușoare sufletul celui adormit spre locuri cu verdeață și flori. ”Furcuțele” de pe pieptul iei erau lucrate pentru a curăța toate păcatele lui, dar și pe ale celei rămase, pentru a se putea întâlni amândoi curați în ceruri. Multe alte taine ascunse de cei neștiutori a aflat atunci Maria de la mama ei. ”
Povestea continuă arătând că ia a fost confecționată în decurs de trei luni, purtând, într-un loc ascuns vederii, ”straja” , pavăză în calea relelor, un element care este prezent pe orice ie. Purtată pentru prima oară la parastasul de șapte ani al soțului plecat, a devenit ia de sărbătoare a femeii văduve. După alte cinci luni, în timp ce se pregătea să meargă la serbarea copiilor, îmbrăcată cu ia pe care și-o cususe singură, Maria avea să trăiască un moment memorabil:
”La poarta de la drum, câinele care începuse să latre furios, a tăcut brusc, dând din coadă. Unul din copii o anunță că la poartă, un cerșetor vine spre ei. Maria se întoarse, luă o bucată de mămăligă rece și un ou fiert să i le dea, mai mult nu avea nici ea. Când ridică privirea, văzu pe cineva în zdrențe, numai piele și os, zâmbindu-i cu ochii în lacrimi, încercând să îmbrățișeze copiii care s-au strâns înfricoșați lângă mama lor. ”Doamne, ce ochi frumoși! Dumnezeule, dar acesta este omul meu întors din morți de rugăciunile mele!”spuse Maria . ”Copii, este tatăl vostru, el e tatăl vostru!” spunea în neștire Maria, neștiind dacă e vis sau realitate. ”
Povestea relatată de Cecilia Petrescu cuprinde, la final, și una dintre credințele populare care explică deznodământul întâmplării. Puteți citi textul integral AICI.
Adaugă comentarii