Actualitate

Copiii la care Moș Nicolae NU a ajuns

La Râmnicu Sărat, în fosta școală de Arte și Meserii, funcționează Centrul Școlar de Educație Incluzivă. Este un centru care oferă educație pentru copii cu vârste între 4 și 14 ani, cu diferite tipuri de deficiențe mintale. Beneficiari sunt 180 de copii și adolescenți, unii provenind din familii, alții, din sistemul de protecție socială. Pentru primii, 125 la număr, programul se încheie atunci când părinții vin să îi ia acasă, la finalul cursurilor. 35 dintre ei sunt rezidenți și rămân în centru în permanență, sunt acei copii pe care familiile i-au abandonat, lăsând educația lor în grija statului.

Am vrut să vedem cu decurge o zi din viețile lor și am mers în centru, într-o zi care ar fi trebuit să fie specială. Pentru că era 3 decembrie, ziua în care, în toată lumea, se celebrează Ziua Persoanelor cu Dizabilități. Orele de curs nu erau cu nimic diferite și nici atmosfera. Materiile pe care cei 180 de beneficiari le studiază sunt aceleași ca și în școlile de masă, structura lor fiind diferită și adaptată diferitelor tipuri de înțelegere.

La grădiniță, grupele de lucru sunt cu un număr redus de copii: până la cinci copii, dacă este vorba despre beneficiari cu retard avansat, până la zece copii, în cazul celor cu deficiențe minore. Grupa la care ne-am oprit era formată din cinci micuți, trecuți de vârsta de patru ani. Printre ei, Adelina care frecventează școala împreună cu ceilalți patru frați ai săi. Sunt dintr-o familie cu posibilități reduse, dar care nu le-a sacrificat dreptul la educație. Au visuri și dorințe ca toți cei de vârsta lor. De pildă, Adelina și-ar dori ca, anul acesta, Moș Crăciun să-i aducă o păpușă care să fie doar a ei, pentru că, la centru, trebuie să împartă jucăriile cu ceilalți copii.

A doua oprire este în sala de logopedie, unde Alex exersează cititul corect. Deficiențele cognitive și de auz fac interacțiunea mai grea, dar există tehnici, metode și standarde pe care logopedul, un profesionist cu experiență, le pune în practică pentru ca adolescentul din fața noastră să poată să deslușească tainele cititului.

Ajungem și în sala de sport. Copiii nu sunt obișnuiți cu atenția presei așa că prezența unei echipe de televiziune printre ei îi face să se simtă, cu adevărat, speciali. Ionela este una dintre adolescentele cu care interacționăm. Are un retrad de nivel mediu, dar ceea ce frapează de la prima interacțiune este dorința ei de independență. Este o luptătoare, iar visul ei este să se descurce în viață, pe cont propriu. Pentru asta, învață să folosească mașina de cusut și să facă, în același timp, cusături de mână. La final, toate aceste deprinderi îi vor aduce un certificat de calificare cu care se va putea angaja. Acum are 15 ani, iar peste alți trei va părăsi sistemul de protecție socială. Viața în centru nu e simplă. A fost adusă aici, împreună cu fratele ei, mai mic, Ionuț, după ce părinții lor au divorțat. Fiecare dintre cei doi și-a refăcut viața, alături de un alt partener și foarte rar vin să-i mai viziteze pe cei doi copii. Ultima oară și-au văzut tatăl, în urmă cu circa doi ani. Dar, Ionela și-a construit propria realitate, una în care toate visurile normale ale unui copil se împlinesc. De fapt, vizitele de week-end, acasă, în căminul familiei, sunt o iluzie creată de mintea Ionelei. În realitate, părinții i-au abandonat pe cei doi frați pentru că pierduseră casa în care îi crescuseră până acum câțiva ani. Ca și alți copii din centru, Ionela a reușit să facă pași repezi către o dezvoltare frumoasă și armonioasă, ghidată de profesorii dedicați din centru.

Instituția este una de stat cu condiții bune, dar și cu lipsuri. Beneficiarii merg la cursuri, dar și la logopedie, kinetoterapie sau terapii senzoriale. Dacă vorbim despre lipsuri, atunci trebuie să spunem că aceștia sunt copiii pe care, anul acesta, Moș Nicolae i-a uitat. În anii trecuți, centrul primea tot felul de sponsorizări și daruri de la oameni de bine. Acum, pandemia i-a ținut departe pe colaboratorii generoși care veneau cu daruri la Centrul Școlar de Educație Incluzivă. Dorințele din lista lui Moș Nicolae vor fi trecute pe lista lui Moș Crăciun, iar angajații centrului speră că până la sărbătoarea Nașterii Domnului vor fi oameni de bine care îi vor căuta cu daruri.

Că România mai are mult de lucru până când va reuși să se îngrijească de cei mai puțin norocoși dintre cetățenii  ei, se știe deja. În fond, este o realitate unanim acceptată, că nivelul serviciilor sociale dintr-o țară este direct dependent de PIB-ul acesteia. Dacă ne referim la persoanele cu dizabilități, minori sau adulți, țara noastră admite că mai are mult de lucru. ” Serviciile din comunitate pentru persoanele cu dizabilități sunt insuficient dezvoltate, iar unele persoane sunt încă în îngrijire rezidențială de tip instituționalizat.Persoanele cu dizabilități nu își permit să își acopere costurile cu tratamentele de care au nevoie într-o măsură mult mai mare decât cele fără dizabilități. Puțini copii cu cerințe educaționale speciale primesc serviciile de sprijin necesare pentru a putea participa la și beneficia de un învățământ de masă de calitate și, drept rezultat, ating un nivel de educație mult mai scăzut decât media”, se arată într-un document intitulat Diagnoza situației persoanelor cu dizabilități în România, elaborate anul trecut. Prea multe nu se schimbă de la un an la altul, după cum o arată și realitatea din centrul de la Râmnicu Sărat. La 30 de kilometri distanță, în Buzău, Centrul Școlar de Educație Incluzivă din municipiul reședință de județ, stă închis de aproape doi ani. Lucrările de reabilitare, demarate în cadrul unui proiect al Consiliului Județean, au trecut cursurile în online. Realitatea este că foarte puțini dintre beneficiari reușesc să urmărească pe calculator cursurile, așa că pierderile sunt imense. Din păcate, promisiunile de redeschidere a centrului pentru activități cu participare fizică, au rămas …promisiuni. Lucrările nu s-au încheiat deși acest lucru era anunțat încă din vară. Situația afectează serios educația celor aproximtiv 200 de beneficiari, dar despre acest lucru nu mai vorbește nimeni. Nici măcar statisticile.