Actualitate

Sfaturi de la psihoterapeut. În primii doi ani de viață, mama are un rol fundamental, apoi tatăl dobândește și el o funcție foarte importantă, dacă știe și i se oferă spațiu

sursa foto: pixabay
sursa foto: pixabay

Certurile și relațiile conflictuale dintre părinți amprentează, întotdeauna, dezvoltarea copilului, personalitatea acestuia ca adult. Pentru a înțelege mai bine care este influența conflictelor dintre părinți, dar și care sunt beneficiile unei relații bune cu aceștia, am stat de vorbă cu Petruț Dinu, consilier de dezvoltare personală și psihoterapeut integrativ în formare, masterand în psiho-traumatologie. Redăm mai jos un interviu pe acest subiect, exclusiv pentru Șansa News.

Î:       Cum influențează certurile părinților dezvoltarea unui copil? Cum resimte el tensiunea din familie?

R:        Tensiunile care există între părinți au întotdeauna repercusiuni asupra dezvoltării copilului. Acesta absoarbe natura conflictuală a relației părinților. Va crea un pattern cu bază neurologică, legat de ce înseamnă relațiile umane. Ulterior, va căuta să recreeze climatul emoțional din familia de origine în toate relațiile sale fundamentale, în special în cea de cuplu. Cu cât certurile sunt mai timpurii și mai intense, cu atât impactul lor va fi mai puternic. Pe de o parte, acest lucru se întâmplă deoarece creierul copilului se află în plină dezvoltare până la vârsta de 2-3 ani. Pe de altă parte, fenomenul poate fi explicat prin faptul că relația cu părinții simbolizează relația cu viața.

Dezvoltarea creierului, ca bază a vieții, se desfășoară într-un ritm accelerat în prima parte a existenței noastre. Acest biocomputer fantastic de mărimea unui pepene galben este rezultatul a milioane de ani de evoluție și adaptare. „Programarea” sa se desfășoară prin interacțiunea dintre genetică și mediu, deci între natură și cultură (celebra paradigmă nature vs nurture).  Așa cum arată dr. Joe Dispenza, dezvoltarea creierului poate fi perturbată încă din perioada intrauterină. La numai patru săptămâni după momentul concepției, embrionul uman produce deja peste 8000 de noi celule nervoase pe secundă, ceea ce înseamnă, în prima lună de viață, cam o jumătate de milion de neuroni la fiecare minut. În perioada dintre sfârșitul primului trimestru de sarcină și începutul celui de-al doilea, creierul produce aproape 173 de miliarde de legături sinaptice pe zi. Impresionant, nu-i așa? O inteligență superioară clădește această arhitectură magnifică a creierului.

O mamă anxioasă va aduce pe lume un copil la fel

Modul în care mama se simte în perioada sarcinii este resimțit de făt. Dacă mama trăiește în condiții de stres extrem, de traumă, în care sistemul nervos simpatic este puternic activat pentru a declanșa reacțiile specifice supraviețuirii (luptă sau fugă – fight or flight), creierul copilului se modifică. Dimensiunea creierului posterior, care reglează mecanismele de supraviețuire, va fi mai mare decât cea a creierului anterior, care este sediul gândirii, al judecății și al creativității. Cu alte cuvinte, dacă mama este anxioasă, suferă de depresie sau trece prin situații extreme în timpul sarcinii, toate acestea vor avea efecte negative asupra copilului ei.

Creierul se dezvoltă în proporție de cinci șesimi după naștere. Dacă în timpul sarcinii factorii genetici sunt primordiali, acum intră în scenă, cu forță, factorii de mediu. Țipetele, certurile, tensiunile familiale sunt absorbite de copil ca de un burete. El încapsulează, în special, tristețea mamei și începe să o resimtă, în semn de solidaritate cu ea. Motivul este identificarea profundă cu mama, pe care copilul o realizează în primii 2-3 ani de viață. Într-un sens sau altul, toți copiii simt nevoia să-și vindece părinții. Ei îi iubesc atât de mult, încât sunt dispuși oricând să se sacrifice pentru ei. Copiii care poartă durerea părinților se deconectează de propria durere. Este, de pildă, cazul băieților care amorțesc emoțional pentru că nu au primit dragostea taților. Pur și simplu, ei ajung să nu-și mai simtă zona dintre gât și bazin (Robert Bly).

Acolo unde există genetică, există predeterminare. Acolo unde există mediu, există învățare. Dezvoltarea ființei umane are loc în cadrul acestei interacțiuni dinamice între ceea ce îmi este impus și ceea ce îmi este propus. Cercetători precum Jonathan Haidt consideră că fericirea, țelul spre care tindem cu toții, este determinată, deopotrivă, de zestrea genetică și de influența mediului. Dintre cele două, o mai mare influență o are învățarea. Dacă ea este realizată în mod adecvat, atunci o viață poate fi scoasă din mrejele determinismului prin accesarea acestui dar minunat numit liberul arbitru. În virtutea neuroplasticității, ne putem modifica astăzi arhitectura neuronală pentru a duce vieți mai bune și a fi mai fericiți.

Cum se succed rolurile primordiale ale mamei și tatălui în viața copilului

La vârsta de doi ani, creierul se apropie de mărimea, greutatea și numărul de celule nervoase pe care le va avea la maturitate. Specialiștii în psihogenealogie vorbesc despre o naștere anatomică, pe care o realizează mama, și o naștere psihospirituală, pe care o realizează tatăl. Dacă în primii doi ani de viață, mama are un rol primordial în creșterea copilului, după acest moment, tatăl face și el un pas în față. Din păcate, de multe ori tații nu-și fac partea lor. Fie pentru că nu știu cum să facă acest lucru, fie pentru că nu li se permite de către mamă, care începe să trăiască prin copilul ei, oferindu-i toată atenția și neglijându-și partenerul. Procedând astfel, ea cred că-i face un bine copilului, când, de fapt, îl afectează. Copilul devine o suprafață de proiecție a nevoilor ei inconștiente, deci un refugiu. Sacrificându-se pentru copil, va aștepta ca acesta să se sacrifice pentru ea. Tatăl este eliminat, iar copilul va suferi de nediferențiere identitară cu mama. Cu alte cuvinte, va fi întotdeauna legat de mama sa și va vedea viața dintr-o singură perspectivă, una feminină. Acest fapt are efecte negative în special asupra băieților, dar este valabil și pentru fete.

Dacă mama îl aduce pe copil în lume, tatăl are rolul de a i-o prezenta. El este primul celălalt, care prilejuiește despărțirea treptată și nedureroasă de mamă, astfel încât să se realizeze un echilibru psihic fundamental între feminitate și masculinitate – anima și animus. Dacă tatăl nu reușește să realizeze acest proces, atunci stabilitatea psihică a copilului poate fi afectată. Din perspectiva mea, dacă mama naște copilul anatomic, ambii îl nasc psiho-spiritual. Iar cel mai important lucru pe care părinții îl pot face este să aibă grijă de ei înșiși. Să se cunoască mai bine, să caute să se desăvârșească în plan uman, să fie mai buni astăzi decât au fost ieri. Să-și identifice comportamentele distorsionate, credințele limitative, proiecțiile inconștiente și să le corecteze. Să ducă o viață integrată, care să includă atât gândurile, cât și emoțiile, atât sufletul, cât și corpul, atât sănătatea fizică, dar mai ales sănătatea spirituală care o generează și o întreține pe prima. Care este îndemnul care reprezintă esența parentingului pentru mine? „Vrei să fii un părinte bun? Cunoaște-te pe tine însuți!”. Iar continuarea: „Vrei să te cunoști pe tine însuți? Ai grijă de tine însuți!”. Sunt îndemnuri antice fundamentale, la care este necesar să ne întoarcem.

O relație bună între părinți, o relație bună a copilului cu viața

Î:         Cum îl influențează pe copil o relație bună între părinți? Pentru ce anume este aceasta benefică?

R:        O relație bună cu părinții este o relație bună cu viața. Aduc acum al doilea argument în favoarea ideii formulate în răspunsul anterior. Poți pleca la drum cu un bagaj de resurse sau cu unul de suferințe. Acest lucru depinde foarte mult de părinții tăi. Bagajul de resurse merită completat și rafinat. Bagajul de suferințe va trebui abandonat, ceea ce reprezintă partea cea mai dificilă a procesului terapeutic. Multe persoane nu vor să renunțe la suferințele lor, care, de fapt, sunt ale părinților care i-au crescut. De ce refuză schimbarea? Pentru că acesta este cunoscutul lor, orizontul la care sunt limitați. Au fost abuzați în diferite forme de îngrijitorii lor – fizic, psihologic, emoțional, poate chiar sexual – iar identitatea lor este de victimă. Ei nu pot renunța la acest statut, astfel încât vor căuta permanent persoane care să-i întărească. Completând cu celelalte două elemente ale triunghiului dramei, vor căuta agresori și salvatori. Aceștia din urmă sunt tot agresori, dar cu intenții fățiș benefice. Ei dau sens afirmației că „Drumul spre iad este pavat cu bune intenții”. Cel care vrea să-i salveze pe ceilalți o face dintr-o motivație egoistă, adesea inconștientă. El are nevoie să-i scoată din prăpastie pe ceilalți pentru a-și hrăni iluzia că nu este și el în prăpastie cu ei. Cu alte cuvinte, are nevoie să fie important pentru ceilalți. Fugiți de salvatori! Vă vor întări neputința. Căutați să fiți proprii salvatori! În realitate, așa cum „fiecare pasăre piere pe limba ei”, așa „fiecare suflet este salvat pe aripa lui”.

O relație bună cu părinții asigură un atașament securizant. Acesta presupune că relațiile cu oamenii sunt considerate firești, utile și sunt căutate. Dacă persoana intră în viața mea, atunci o voi primi bucuros și vom interacționa echilibrat. Dacă ea pleacă, voi înțelege motivațiile ei, iar acest lucru nu mă va face să mă îndoiesc de propria valoare ca persoană. Nu-mi voi zdrobi încrederea și stima de sine doar pentru că cineva mi-a spus că nu merit atenția sau afecțiunea pe care mi-o putea oferi. Atașamentul securizant este baza afectivă a unei vieți relaționale sănătoase. Temeliile sale sunt generate de relația armonioasă cu părinții din primii 2-3 de ani de viață.  Mama joacă un rol-cheie în formarea atașamentului. Dacă ea răspunde nevoilor copilului, dacă îi surâde, dacă îi zâmbește, dacă îi vorbește blând, dacă este acolo atunci când el plânge, dar nu-l cicălește sau agresează cu atenția ei, care, de fapt, este propria ei sete de dragoste neîmplinită, atunci copilul va dezvolta un atașament securizant. Am auzit mame care susțin astfel: „Nu vreau să-l opresc pe copil să plângă de fiecare dată. O să cresc un răsfățat. Mai bine să se învețe singur”. De cele mai multe ori, în spatele unor astfel de comportamente evitante se află propria neîmplinire în relația cu mama. Dacă ea nu i-a oferit grija sa în mod adecvat, nu va ști cum să procedeze și va supra responsabiliza prematur copilul. Nu aceasta este calea! Copilul are nevoie de prezență, dragoste și grijă. Dacă simți să-ți săruți copilul, să-i oferi o îmbrățișare, să-i zâmbești des, să râzi, doar fă-o! El are nevoie, în această perioadă, de tine. Limitele și regulile sunt, în special, apanajul tatălui. Tu oferă-i dragostea ta, ca să simtă că lumea poate oferi dragoste.

Ce ne spune copilul atunci când nu vorbește

Î: Poate afecta relația dintre părinți dezvoltarea cognitivă a copilului? De exemplu, copilul are 2-3 ani și nu vorbește încă.

R: Răspunsul este afirmativ. Baza dezvoltării cognitive este dezvoltarea neurologică. Gândul este generat de conexiuni sinaptice specifice. Afectarea neurologică determină afectarea cognitivă. Afectarea cognitivă generează afectarea emoțională, căci emoțiile sunt reacțiile chimice din corp ale gândurilor. Afectarea emoțională generează afectarea relațională.

Limbajul ține de interacțiunea noastră cu noi înșine și cu ceilalți. Dialogul intern și cel extern se modelează, se constrâng sau se îmbogățesc reciproc. Limbajul înseamnă accesarea interiorității și manifestarea ei în exterior. Fiecare sunet emis este un act de vulnerabilitate și de curaj. Este modul în care mă aduc în lume, în care îmi manifest prezența. Vorbind, eu ies în lume, pătrund în ea și o modific.

Dacă nu vreau să vorbesc până mai târziu, poate însemna că nu sunt pregătit încă să fac acest pas decisiv al manifestării ca unicitate. Pot să fiu identificat prea tare cu durerea unui părinte și să nu o pot părăsi din cauză că acest lucru l-ar amenința. Pot să sufăr de o confuzie identitară puternică pentru că tatăl meu nu s-a implicat suficient în creșterea mea, nu a fost un model uman suficient de bine articulat încât să mă desprindă de viața psihologică a mamei, în care m-am scufundat în primii ani ai vieții. Pot să fiu complet disociat din cauza unei traume timpurii pe care am trăit-o, iar o parte din mine refuză să vorbească pentru că asta i-ar aminti de durerea suferită. Pot să îmi pedepsesc părinții în acest fel. Pentru că nu m-au hrănit emoțional suficient, refuz să le arăt că exist pentru ei, că sunt purtătorul moștenirii lor genetice și spirituale. Așa că nu ies în lume ca urmașul lor, ci mă închid în mine ca un refuz de a-i recunoaște. De asemenea, pot folosi tăcerea ca mecanism de apărare. Dacă nu ies în lume, nu voi fi văzut și, astfel, nu voi fi vânat. Tăcerea mea îi va ține pe ceilalți deoparte pentru că am învățat, din experiențele mele timpurii, că oricine poate fi un posibil agresor. Tema acestei tăceri primordiale este foarte complexă și, probabil, doar copilul din noi știe cu adevărat secretul acestei tăinuiri primare a propriei interiorități, a refuzului de a se aduce în prezența lumii prin cuvânt. Dar este o tăcere care spune foarte multe, un ascuns care se arată, cum ar fi spus Heidegger.

Pentru a încheia într-o notă optimistă, vreau să semnalez că există întotdeauna soluții. Tot ce este nevoie să facem este să ne antrenăm pentru a le vedea, a le accesa și a ne bucura de ele. În psihoterapie există o vorbă minunată: „Nu este niciodată prea târziu să ai o copilărie fericită”. Fii autorul vieții tale acum! Poți face asta! Unii psihologi susțin că tot ce ți se întâmplă până la 6-7 ani îți decide apoi toată viața. Am avut mereu fiori pe șira spinării la auzul acestei idei. Eu cred că ceea ce ți se întâmplă în prima parte a vieții nu impune, ci predispune. Din fericire, ceea ce predispune poate fi schimbat. Pentru mine, soluția este redată de cuvintele Fericitului Augustin: „Iubește și fă ce vrei”.

Pe Petruț îl găsiți desfășurându-și ședințele atât fizic, în cabinetul său din București, cât și online. Pentru mai multe informații, puteți accesa atât portalul de știri Șansa News pentru viitoarele materiale cu el, cât și site-ul: http://petrutdinu.ro .